Vã dau o veste bunã şi un rea. Nu existã niciun caz real de copii rãpiţi pentru organe. Existã însã mai multe cazuri de copii rãpiţi, abuzaţi sexual şi ucişi. Bazaconia cu „l-au luat din braţele mamei, i-au scos ficatul şi l-au abandonat cu flori pe piept” e o legendã urbanã fãrã niciun sâmbure de adevãr.
„Modus operandi”: „abordeazã copilul pe stradã, la ieşirea de la grãdiniţã sau de la şcoalã, sau unde are obiceiul sã se joace. Îl întreabã ceva, o adresã sau altceva despre care copilul ar trebui sã ştie, îl cheamã mai aproape de maşinã, iar acolo încearcã sã îl urce în maşinã fie cu vorba bunã (sã îi conducã sã le arate adresa, care este aleasã deliberat aproape), fie cu forţa, daca nu e nimeni prin preajmã. Îl anesteziazã imediat cu o cârpã înmuiatã cu cloroform – pusã pe gurã, apoi îl transportã la „baza de operaţiuni”, de obicei o dubã, în care urcã copilul leşinat. Acolo, un mãcelar anesteziazã copilul şi mai puternic, îl taie, îi scoate rapid toate organele care pot fi folosite la transplant, apoi copilul mort este bãgat într-un sac de gunoi şi aruncat la o ghenã de gunoi sau la groapa de gunoi. Organele sunt pãstrate la gheaţã şi duse peste graniţã, unde sunt vândute pe piaţa neagrã de organe.
De obicei, operaţiile au loc în clinici private din Israel, unde legislaţia nu pune prea multe întrebari privind provenienţa organelor de transplant. Pentru un astfel de organ, se plãteste între 3 şi 30 de mii de euro, în funcţie de gradul de compatibilitate (şi raritatea organului respectiv în bazele de organe) cu pacientul la care se face transplantul.”
E scheletul informaţional pe care se brodeazã apoi, în funcţie de imaginaţia povestitorului. Un bullsheet. Fraierii de la Smurd, care transportã cu elicopterele organele prelevate de la donatori aflaţi în moarte clinicã spre beneficiarii cãrora li s-au fãcut sute de teste de compatibilitate, se grãbesc inutil, de vreme de organul rezistã pânã-n Israel într-o gãleatã cu gheaţã. Chirurgul care preleveazã organul ce urmeazã a fi transplantat e un tipicar cusurgiu, de vreme ce orice mãcelar poate face asta. Naivul care asigurã condiţia asepticã a sãlii de operaţie e un pãcãlici, de vreme ce prelevarea organelor poate fi fãcutã în orice dubiţã. A, am înţeles, e dubiţa neagrã ş-atunci însãşi prezenţa lui Ninja autentificã lipsa oricãror microbi în zonã. Dacã vã imaginaţi cã transplantul de organe se poate face ca-n desene animate, puteţi sã credeţi în legenda spintecãtorilor de copii.
De şase ani de zile mã ocup însã de copii dispãruţi. Visez copii dispãruţi, le ştiu fizionomia, numele şi semnele particulare pe de rost. Le urmãresc cazurile, peste luni şi ani, ştiu care a fost gãsit, cum, unde, cine şi de ce. N-am avut în acest an niciun caz de copil reclamat dispãrut din zonele unde circulã aceste poveşti. N-am avut niciun copil dispãrut şi gãsit eviscerat (nici cu flori pe piept, nici cu bani în gurã). N-am avut nici un copil dispãrut şi adus apoi în faţa uşii casei, ras în cap şi fãrã un rinichi. Mai nou, aflãm la Jurnalul Naţional de toate dispariţiile de copii, în acelaşi timp cu poliţia. Oamenii ne sunã şi ne spun: „din parcul cutare a fost rãpit un copil de 7 ani” (nu a dispãrut, a fost rãpit!). Panã acum, toţi acesti copii au fost gãsiţi, niciunul dintre ei n-a fost victima infracţiunii de lipsire de libertate, niciunul n-avea vreun organ lipsã. Se rãtãciserã. Dispariţiile de copii sunt mult mai simple şi mult mai tragice decat vã puteti imagina.
Vestea tristã e ca existã copii rãpiţi în Romania. Mulţi dintre ei nu mai sunt gãsiţi niciodatã. Au fost victime ale unor psihopaţi care i-au abuzat şi i-au ucis. Vreţi, ca jurnalişti, subiecte dramatice? Luaţi de-aici: http://copiidisparuti.wordpress.com. E fãrã imagini de la pastatas, deocamdatã. Dar aveţi povesti dramatice, poze îndoite şi îngãlbenite de vreme, lacrimi de pãrinţi.
Legenda copiilor rãpiţi pentru organe e o minciunã sfruntatã. Gândiţi-vã, dacã s-ar fi gasit un singur copil mort şi tãiat pe piept, presa, avidã dupã morbid, n-ar fi ratat înmormantarea lui. E ultimul argument care-mi vine-n minte… Aveţi însã grijã de copiii voştri! Rãul existã, chiar daca nu umblã cu ambulanţa neagrã!
Adriana Oprea – Popescu
(„Jurnalul Naţional”)
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu